În 1866, Alexandru Ioan Cuza, primul principe al României întregite, a abdicat. Pentru a evita noi conflicte interne şi pentru a obţine sprijinul puterilor străine, politicienii români au decis să ofere coroana României unui prinţ strain, care să aparţină unei dinastii europene importante.
La 10 mai 1866, Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen a depus jurământul în faţa parlamentului României din Bucureşti şi a devenit astfel domnitor al României.
Carol I era rudă cu împăratul german Wilhelm I şi era sprijinit şi de către Napoleon al III-lea. În 1881, Carol şi soţia sa, Elisabeta, au fost încoronaţi ca rege şi regină ai României. Elisabeta de Wied era prinţesă germană, poetă şi o persoană cu o educaţie aleasă. Pseudonimul ei era Carmen Sylva şi în tot ceea ce a întreprins s-a manifestat ca un sprijinitor al artelor şi literelor în România. Carol a realizat multe reforme importante pentru ţară şi a pus bazele monarhiei constituţionale în România modernă.
În 1914 Carol a murit, iar succesorul său a fost Ferdinand, fiul fratelui său. El a devenit rege sub numele de Ferdinand I (1914 – 1927). S-a căsătorit cu Maria, nepoata reginei Victoria a Angliei. Cu toate că era ofiţer german şi membru al familiei Hohenzollern – Sigmaringen, Ferdinand s-a alăturat Antantei (Franţa, Rusia, Marea Britanie) în timpul primului război mondial. În 1922, el şi Maria au fost încoronaţi la Alba Iulia ca monarhi ai României Mari. Fiul lui Ferdinand, Carol, a fost o personalitate controversată. Îi plăceau aventurile şi viaţa trăită în lux. În 1920 s-a căsătorit cu Elena de Grecia şi, în următorul an, i s-a născut un băiat – Mihai de România. În 1927 Ferdinand a murit; deoarece Carol renunţase la tron, Mihai a fost proclamat rege al României. Având doar şase ani, s-a instituit o regenţă.
Trei ani mai târziu, tatăl său, Carol, s-a hotărât să se întoarcă în România şi a devenit rege sub numele de Carol al II-lea. În 1938, el a impus o conducere cu caracter personal. S-a dovedit a fi inteligent, dar instabil, pentru că în momente hotărâtoare ale istoriei românilor, de exemplu în vara anului 1940, când România a pierdut nord-vestul Transilvaniei, Basarabia şi sudul Bucovinei, el nu a fost capabil să adopte o poziţie fermă. Ca urmare a crizei de autoritate a monarhiei, doi ani mai târziu, în 1940, Carol al II-lea a fost forţat de mareşalul Antonescu să abdice. Fiul său, Mihai, a depus jurământul la 6 septembrie 1940.
Timp de aproape patru ani (1940 – 1944), puterea a aparţinut lui Ion Antonescu, care se considera conducătorul statului. Dar la 23 august 1944, în urma unei lovituri de stat, Antonescu a fost arestat şi România s-a alăturat alianţei Naţiunilor Unite. În următorii patru ani, tânărul rege a încercat din răsputeri să se opună ascensiunii comuniştilor la putere în România, dar, la 30 decembrie 1947, Mihai a fost forţat de către aceştia să abdice. A plecat în Elveţia, unde a trăit în exil până în 2001, când a revenit în ţară. În ultimii ani, s-a angajat în acţiuni politice şi diplomatice ce servesc intereselor ţării, de integrare în structurile euro-atlantice.